Cercei si cai verzi pe pereti

Escapada

Publicat în secţiunea Poveşti în 15/01/2009

M-au trezit niste zgomote ciudate: tobe care bubuiau, claxon de automobil, suieratul unei locomotive, ba chiar si o trompeta tiuia de-ti lua urechile.

Nu mai spun ce zarva de glascioare pitigaiate, latraturi, miorlaituri si alte sunete amestecate se iscasera in jurul meu.

M-am intors cu fata catre camera si-am ascultat.

Ca prin minune, zarva s-a potolit; cateva susoteli, apoi nimic.

Mai, sa fie ! mi-am spus. Probabil am visat.

Si din nou m-am asezat cu fata la perete pentru a-mi continua somnul.

Aproape adormisem, cand aud din nou:

– Numai tu esti de vina, Mutzunache! Cat pe ce sa ne prinda!

Mi-am tinut rasuflarea. Daca mai misc, risc sa nu mai descopar nimic.

Aceeasi voce continua:

– Ti-ai facut bagajele? Hai, mai repede, ca-ntarziem! Uite, deja seful de tren ne face semne disperate cu cascheta.

– Poftiti in vagoaneee!!!…

– Vino, Cristina, sus, sus, hai, misca-te odata! Iti trebuia rochie lunga la munte!

– Uite cine vorbeste! Tu nu esti in frac?

– Ei, lasa, taci odata si stai aici, langa mine. Bimbo, vino si tu!

– Tobosarule, fara galagie multa! Si mai lasa javra-ceea de catel in pace!…

Ma uit discret printre gene: ce sa fie oare ?!?…

Cand colo, ce descopar?

In mijlocul casei, pe covor, toate jucariile Alinutzei, cu mic, cu mare, cu bagaje – fara bagaje, se-nghesuiau in trenuletul electric care statea pe linie gata de plecare.

Ce-or fi avand de gand?

In timpul acesta, trenul se puse in miscare.

A pornit cu un fluierat prelung, la inceput mai incet, apoi mai repede, si mai repede, iar dupa prima curba – nu l-am mai zarit .

Pitulat intr-un colt de peron, un baietel bucalat isi stergea lacrimile si privea necajit in directia in care disparuse trenuletul.

Era cat pe ce sa ma dau de gol si sa-l mangai drept consolare, cand, langa el, aparu de nu stiu unde, Mutunache.

– Pe unde mi-ai umblat, neascultatorule? Uite, din pricina ta am pierdut trenul si-am ratat excursia!…

Bucalatul ii raspunse printre lacrimi:

– Mi-am pierdut catelul – pe Codrut. Puteam pleca fara el?

– Uf! … Mare lucru! De ce nu m-ai intrebat? Uite-l in automobilul de colo! Se joaca cu codita si toata lumea-i a lui. Ce stie el ce-am pierdut noi, cautandu-l.

In timpul acesta, un suierat ascutit iesi dintre buzele baietelului. Numaidecat, catelusul isi facu aparitia dand bucuros din codita.

– Ei, si-acum ce facem?

Parca nimic nu se intamplase din pricina sa, Codrut sarea, facea tumbe si se-ncurca printre picioarele lor.

– Astampara-te, raule, uite ce mi-aifacut!

Pentru tine am ratat plimbarea!

Apoi catre Mutzunache:

– Stii ceva, Mutzunache, ce-ar fi sa plecam cu automobilul ? Poate-i ajungem din urma pe ceilalti!

– Nu-i rea ideea – fu de acord piticotul.

Si s-au urcat in masinuta.

Catelul, nu-are de lucru? Se sui cu labutele pe volan si claxona.

– Obraznicatura, te las aici daca nu te-astamperi !

– Ham-ham, nu cred ca te-nduri tu de-asa un prieten! Nu m-ai parasit nici cand au plecat ceilalti, dar acum?!…

– Codrut, fii cuminte! se zborsi la el si Mutzunache.

Vazand ca nu are incotro, catelul se aseza pe bancheta din spate. Langa el se aflau o umbreluta si o palarioara. Lua palarioara, si-o puse pe-o ureche, apoi deschizand umbreluta, il batu pe umar pe Bucalat.

– Hei, ia priveste-ma! Si saluta militareste.

Bucalatul se intoarse spre el.

Catelul, ghidus, il privea cu ochisorii sai de sticla asa de nevinovat, incat baiatul izbucni intr-o cascada de rasete.

Eu, abia ma abtineam.

Odata motorul pornit, au plecat la drum.

Eram curioasa – incotro?!…

Am coborat tiptil din pat si-am privit pe fereastra. Masinuta disparea dupa colt cu un claxonat strident.

Aruncand repede ceva de imbracat pe mine, m-am urcat si eu in masina mea si am plecat dupa ei.

Soseaua era dreapta si speram sa-i ajung din urma. Gonind cu viteza, era cat pe ce sa ma las descoperita. Nu trebuiau sa stie ca ii urmaresc.

Cand au inceput serpentinele a trebuit sa reduc din viteza. Norocul meu ca era luna plina si-o lumina ca ziua se revarsa asupra noastra.

Tot gonind astfel, dupa un timp am crezut ca i-am pierdut.

Dar nu, uite-i colo, pe marginea soselei, gesticuland si parca certandu-se pentru ceva.

Am oprit, prefacandu-ma ca am ceva la motor. In timp ce mesteream, am tras cu urechea:

– Numai tu esti de vina, Bucalatule! ii spunea Mutunache.

– Nu-i adevarat, Codrutz este de vina! El, cu poznele sale! riposta copilul.

– Asa-mi trebuie daca daca stau dupa pici! Acum ma distram si eu cu toti ceilalti.

Parca asta nu-i distractie? Priveste si tu cum zboara pacatosul! Parc-ar avea aripi si nu patru labute!…

Cand ma uit in sus, ce vad?…

Codrut zbura cu umbrela pe deasupra noastra si ne facea bezele cu labuta. Era asa de incantat, incat nici nu-i pasa ca cei doi se certau din pricina lui.

Si eu care credeam ca au pana de cauciuc!

Deodata, aud un fluierat de locomotiva. Intorc capul si abia acum observ ca, paralel cu soseaua se afla o cale ferata si ca tocmai ne apropiasem de-o gara.

Incet, incet, trenuletul se opri.

Din el au coborat toate jucariile Alinutei.

In timpul acesta, Codrut a aterizat drept pe acoperisul unui vagon.

Sa fi vazut atunci zarva si vanzoleala!

Comadantul escadronului de soldatei ii incolona cu mic, cu mare – si pornira spre lacul din apropiere.

S-a umplut soseaua de jucarii: catelusi, ursuleti, chiar si-un elefantel, capriorul Bimbo, pisicute, papusele si caluti cu totii marsaluiau spre lacul de munte.

Ajunsi la mal, primul care intra cu curaj in apa, fu elefantul.

Sa fi vazut ce trombe de apa sufla pe nas! Ai fi zis ca-i arteziana din fata garii!

Dupa el, au prins curaj si altii . Sareau stropii in toate directiile – de-ti era frica sa te-apropii.

Codrut sa nu mai faca o boroboata? Lua trompetul de la un soldatel si-i sufla drept in ureche iepurasului. Acesta, speriat, a sarit pe-un calut, care, nestiind ce se-ntampla, a fugit cu el in spinare unde era apa mai adanca si daca nu era ursuletul sa-l scoata pe Iepurila de urechi, cine stie ce s-ar fi intamplat…

Intr-un tarziu, trompetul suna adunarea.

Cu parere de rau, excursionistii nostri se adunara pe iarba si grupuri, grupuri, s-au intors in gara.

Gata de plecare, trenuletul ii astepta rabdator.

– Hei, ce mai stati, urcati in vagoane!

Cu rasete, cu inghionteli, impinsaturi – toata lumea si-a ocupat locurile si trenul a prins viteza.

Doar Mutzunache si Bucalatul cu catelul au ramas pe peron.

Ce puteau sa faca?

Au venit cu masina, trebuiau sa se intoarca tot cu ea.

Privesc cu atentie spre cei trei.

Codrut si-a ocupat locul pe bancheta din spate, cu palarioara pe-o ureche si umbreluta deasupra.

Mi se pare mie, sau …

Pacostea de catel imi face cu ochiul!

Ii fac si eu cu ochiul – punand in acelasi timp degetul la buze conspirativ, in semn sa nu ma dea de gol la ceilalti doi.

Pornesc in urma lor…

xxx

Cand am ajuns acasa – liniste deplina.

Aproape ca nu-mi venea sa cred.

Toata lumea doarme, fiecare la locul sau, ca si cand nimic nu s-a intamplat.

Doar locomotiva incalzita a trenuletului si blanita uda a unora dintre ei, mai dovedea ca fusesera plecati.

Franta de oboseala, am adormit si eu.

Inainte de culcare, Codrut a venit la mine si m-a rugat dand din codita:

– Stii ceva, daca nu vrei sa te spun ca ne-ai spionat, fa-mi si mie o poza cu umbrela si palariuta pe cap. Vrei?…

Comentează