Bijuteria mea cea mai de preţ
Publicat în secţiunea Diverse în 2/01/2009
Si totusi. .. bijuteria mea cea mai de pret – unica si nepretuita – este copilul meu.
Copilul meu, sufletul meu, lumina ochilor si sensul vietii mele spiele für windows 8.1 kostenlos downloaden deutsch.
Copilul atat de dorit, atat de asteptat si pe care – de cand l-am privit prima data, o manuta de carne de 1 kg 700 – un botulet de om care nu stia nici sa tina ochisorii deschisi si nici macar sa scanceasca si pe care mi-era si frica sa-l tin in maini de teama sa nu-l strivesc si care mi-a aparut din prima clipa ca o minune dumnezeeasca – nestemata facuta sa-mi bucure existenta, soarele meu care straluceste luminandu-mi zilele si dand sens vietii mele sms from handy.
Ma trezeam noaptea din somn si-l priveam -si parca – nu-mi venea sa cred ca exista – ca minunea aceea micuta – cu suflet, e a mea download the table writing program for free.
Era minunea mea, papusa mea cu suflet, jucaria – dar si printul si stapanul meu si-al bunicilor – cuminte, alintat si rasfatat de toti cei din jur…
O minune grabita sa se faca mare, grabita sa stie, grabita sa afle cat mai multe si care nu m-a dezamagit niciodata.
O minune care a crescut poate prea repede pentru gustul unei mame care-si vrea copilul mereu cat o ghinda -sa-l rasfete si sa-l protejeze totdeauna – dar care se bucura de fiecare pas si an al lui in plus si trebuie sa accepte ca asa e viata.
Un pui se naste, il ingrijesti, il veghezi cu dragoste si-l ocotesti pana intr-o zi, cand constati ca rolul tau s-a terminat – ca puiul tau s-a facut mare – si, pe nesimtite si-a luat zborul iar tu ramai doar cu amintirile si nu-ti vine sa crezi ca, botuletul acela de om, papusa aceea zambareata si rafatata – baietelul vesel si zglobiu de mai tarziu – care mergea din „de ce?” in „de ce?” – pana cand nu mai aveai nicio explicatie…
Copilul precoce care la trei ani si jumatate imi citea mie povestile cand aveam treaba la bucutarie – si care-mi scria biletele – asa cum se pricepea el – cu litere amestecate, mari, mici, de tipar ori de mana – pe care mi le punea in geanta sa le gasesc si sa ma bucur ca mi-a scris.
Copilul pentru care am scris povesti inca inainte de-al avea si care era intotdeauna mandru de mama lui si-mi spunea ca sunt cea mai grozava mamica din lume…
Copilul care, cand plangeam eu, plangea si el…
Care isi incolacea manutele lui micute de gatul meu si ma mangaia si-mi zicea :,,lasa, mami, ca ma fac eu mare si nu-o sa mai plangi niciodata ;o sa am eu grija de tine si nu-o sa mai las pe nimeni sa te supere,,…
Puiul mamei care in clasa intai a citit la scoala „Copiii Capitanului Grant” de Jules Verne – de trei ori – pentru ca se plictisea…
De care mi-era dor si cand eram la servici si asteptam sa ma sune sa-i aud glasciorul..
Copilul care voia sa faca totul numai cu mama.
Care nu voia sa faca un pas – fara mama.
„Cu tine, mama” – erau vorbele lui…
……………………………………………………………………………………………….
Copilul acela – a crescut.
Parca prea repede – si si-a luat zborul.
Iar mama ramane cu amintirile.
Si-asteapta.
Asteapta s-o sune la telefon.
Asteapta sa intre pe net – si sa-i puna macar – o mutricica – daca nu are timp sa-i zica doua vorbe.
C-asa suntem noi, mamele. ..
Ne e dor mereu de copiii nostri – oricat de mari ar fi.
Dana a zis:
Frumoasa poveste. Dar nu este o poveste de fapt, e realitate. Citind incep sa ma regasesc, atat ca si copil amintindu-mi de mama, dar si ca mama, gandindu-ma la fetita mea.
Mi-as dori ca fetita mea sa ramana mereu copil… dar din pacate aripile ei cresc pe zi ce trece….
5/01/2009 la 10:28 pm